Melania Medeleanu: Cand verdele nu mai rasare de unul singur

Text de Melania Medeleanu

Cat am fost mica am avut o mare problema cu verdele. Nicio amenintare si niciun deliciu promis nu m-au putut convinge sa port culoarea asta. Copil crescut in imensa gradina a bunicilor sau scos la joaca in parcul din fata locului, mi se parea ca verdele ma obliga la anonimat, ma pierdea prin iarba, ma ascundea printre crengile copacilor in care ma cataram si apoi o strigam pe mama sa vada ce grozavie a facut mandretea de fata. Cum ordinea prin rufaraie e preocupare de femeie si in dulapul meu fiecare haina sta la culoarea
ei, nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca pe un raft intreg mi-a venit primavara. E drept ca nu ma mai urc in copaci (poate si pentru ca parcul din fata blocului a disparut de mult) si nici prea multa iarba nu mai e prin Bu curesti, dar uite cum simt ca verdele mi-e de cativa ani la moda. Pare insa sa-i fi trecut moda in ce priveste orasele si campurile noastre.

Strabat in fiecare zi centura Capitalei ca sa ocolesc semafoarele (chit ca macar acolo se mai strecoara pentru cateva secunde un strop de verde) si vad de-a stanga si de-a dreapta drumului campuri. Portiuni intregi pe care altadata cate un agricultor mai vrednic semana leustean, patrunjel sau macar cate un ardei iute,
sunt intesate acum cu panouri cu numere de telefon. Lumea cumpara sau vinde. Vine unul, il ia pentru un an, doi, pana-i creste valoarea, apoi il da mai de parte si se lanseaza intr-o noua investitie. Timp in care, ogorul nu cere de mancare. Dar chiar si-asa, in lipsa totala a pretentiilor sale de pamant abandonat, romanul se gandeste sa-l hra neasca. E singura explicatie pe care vreau s-o gasesc miliardelor (nu, chiar nu exagerez!!) de pungi din plastic din care mai curg (sau nu, dupa vechimea lor) resturi alimentare. Ne-verzi. Pare ca un satean cu simt de raspundere a pus seminte de punga pe fie care centimetru de teren si-acum au iesit roadele... Hectare intregi de gri transparent intesat pe ici pe colo cu ciori infometate.

O cioara, imi povesteste vecinul meu doctor, ce pare sa se fi nascut aici odata cu satul, a adus in cioc o ghinda pe care-a scapat-o prin gradina. Doctorul a vazut inaltandu-se de la an la an stejarul si, chiar daca-i umbrea
toata curtea, nu s-a-ndurat sa-l taie. S-a strecurat, cine stie cum, sub ditamai umbra, si-un visin. Apoi liliacul. Si, rand pe rand, o splendida salbaticie verde i-a inconjurat casa. A fost primul lucru pe care l-am vazut cand cautam un petec de pamant pe care sa-mi ridic o (a)casa. E o casa din lemn pentru care zilele trecute, urmarind un exceptional reportaj al lui Alex Dima despre padurile din Romania, m-am simtit vinovata. M-am intrebat cam cati copaci or fi intrat in barnele intre care imi traiesc bucuriile familiale si mi-am promis ca
voi planta de doua ori pe-atatia.

Imi incep diminetile cu inspectia la cei cativa bine inradacinati deja - ma uit la fiecare pomisor, ii invat dupa frunze si flori si-abia astept sa ma pierd in iarba. Foarte verde. Mi-ar placea sa depasim etapa constatarilor si m-as bucura sa vad ca in fiecare dintre noi se naste, prin puterea exemplului, constiinta verdelui. Dar cum optimismul nu e nici pe departe printre calitatile mele, sustin orice initiativa a Ministerului Mediului care presupune amenzi uriase. Uriase. Daca verdele nu mai rasare de unul singur, macar s-avem cu ce sa-l cumparam.