În Munții Hășmașului se află, încă din 2004, singurul centru pentru reabilitarea ursuleților orfani din Europa. De atunci, aproape 150 de ursuleți au deprins acolo abilitățile necesare pentru supraviețuire și s-au întors în pădure. Aflați mai jos cum e viața la orfelinat și ce muncă depun Leonardo Bereczky și Gabriel Galgoczy, părinții adoptivi ai micuților.
În 2004, tatăl lui Leonardo Bereczky, paznic de vânătoare, a adus acasă trei ursuleți, într-un ghiozdan. Un buldozer trecuse peste bârlogul lor, iar ursoaica i-a abandonat. Puțin mai târziu, Leo a deschis un centru în care să-i reabiliteze și să-i observe pe micuți. Așa a luat naștere singurul centru pentru reabilitarea urșilor orfani din Europa. Aflat la 1.400 de metri altitudine, la marginea Parcului Național Cheile Bicazului-Hașmaș, foarte aproape de unde izvorăște râul Olt, dar suficient de departe de o așezare umană, orfelinatul se întinde acum pe 20 de hectare și poate găzdui maximum 20 de ursuleți orfani.
Între timp, Leo a reabilitat cu succes aproape 150 de ursuleți pe care i-a și studiat îndeaproape, a publicat o teză de doctorat pe această temă și a devenit lider mondial în reabilitarea ursului brun, care a furnizat informații vitale despre specie.
De doi ani, Leonardo nu mai este singurul care intră în contact cu ursuleții de la centru. Gabriel Galgoczy spune despre el că este omul de legătură dintre orfelinat şi restul lumii, pentru că are datoria de a arăta donatorilor și curioșilor cum este viața în centru, dar fără să îi deranjeze pe ursuleți. Pe lângă munca fizică pe care o depune pentru îngrijirea animalelor, Gabriel filmează activitatea acestora și montează scurte video-uri, astfel încât oamenii să înțeleagă mai bine universul puilor de urs.
Din martie până în decembrie se mută în cabana de la adăpost, alături de Leo, și mai coboară în satul Bălan, județul Harghita, aflat la 12 kilometri, doar când are de lucru la calculator sau când trebuie să se aprovizioneze. Câteva panouri solare furnizează energia electrică de la cabană, dar prioritatea este alimentarea gardurilor electrice, pentru protejarea ursuleților. Așa că au fost perioade în care s-a dus în sat în fiecare zi, dar și altele când au trecut câte 10 zile la rând fără să vadă chip de om, pentru că orfelinatul este zonă restricționată pentru public.
Pentru că a petrecut mult timp în natură încă de mic, Gabi spune că nu se vede făcând altceva. Spune că, dacă nu și-ar dedica timpul reabilitării ursuleților, ar fi oricum prin alți munți sau alte păduri, tot cu aparatul foto de gât. Când îl apucă dorul de oameni, citește, meditează, face sport sau doar observă natura și atunci își reamintește rapid că acesta e stilul de viață care i se potrivește cel mai bine.
Sigur, în mod natural apare și întrebarea: de ce rămân puii de urs orfani?
„Unul din cele mai mari carnivore încă în viață, ursul a căzut pradă defrișărilor de păduri care îi distrug habitatul și din păcate este în continuare victima fenomenului de braconaj ca trofeu sau pentru carne sau blană. Mamele de urs, speriate de drujbe sau gonite de vânători, fug să scape și lasă în urmă ursuleți care nu pot alerga la fel de repede”, explică cei de la WWF.
Așadar, puii rămân orfani din cauza tăierilor de păduri, a vânătorii ilegale a ursoaicelor, dar și a accidentelor feroviare și auto (în lipsa gardurilor de protecție adecvate, a tunelurilor sau a podurilor pe unde animalele sălbatice să poată trece).
„Alternativa este sumbră: sunt prinși și duși în grădini zoologice, la circuri sau folosiți ca material de fotografii turistice și își petrec toată viața într-o cușcă de fier și beton, pentru amuzamentul unor oameni”, mai spun cei de la WWF.
În prezent, orfelinatul de la marginea Parcului Național Cheile Bicazului-Hașmaș găzduiește șapte pui care au puțin peste un an, veniți la centru anul trecut, și trei micuți de doar câteva săptămâni, care cântăresc cam câte trei, patru kilograme fiecare.
Proiectul este deja destul de cunoscut în județele Harghita, Covasna, Neamț și Mureș, așa că cei doi bărbați sunt anunțați direct de către ONG-uri, administratori, paznici de vânătoare sau de către autorități atunci când este găsit un pui.
Având în vedere vasta sa experiență, Leo este cel care decide dacă un pui este apt sau nu pentru abilitare, iar puii sunt acceptați la orfelinat numai până la mijlocul lui iunie. După această perioadă sunt prea mari ca să se integreze în grupul de ursuleți deja format.
Mai jos, Gabriel Galgoczy povestește mai pe larg despre etapele reabilitării ursuleților, despre nevoile orfelinatului, dar și despre comportamentul adecvat al oamenilor în prezența acestor animale.
Ce presupune un proces de reabilitare a urșilor?
Principiul de bază al Orfelinatului și, poate, cel mai important aspect din procesul de reabilitare este contactul minim al ursuleților cu omul. Doar doi oameni au contact cu puii pe parcursul procesului de reabilitare care durează maxim doi ani. Eu și Leo suntem „părinți” adoptivi până la eliberarea puilor și facem cam ce face ursoaica, dar având contact minim cu puii. Îi hrănim, îi supraveghem, le oferim îngrijire medicală de baza, când este cazul, și îi protejăm. În mare parte protecția înseamnă să ne asigurăm că funcționează mereu gardurile electrice și să le reparăm cât mai repede posibil când sunt avariate.
La început, când puii sunt încă mici și consumă doar mâncare lichidă, îi vedem de câteva ori pe zi, când le ducem de mâncare. Când le dăm drumul în primul țarc, în primele săptămâni stăm mai mult în preajma lor, încercăm ca ei să nu ne observe și îi supraveghem, până se obișnuiesc cu țarcul și gardurile electrice. Ne asigurăm că mănâncă fiecare și că sunt sănătoși. Atunci puii sunt încă vulnerabili, uneori rămân blocați prin copaci, se mai bat între ei și se rănesc și e important ca cineva să poată interveni în caz de nevoie.
Le observăm comportamentul, cât mănâncă și când încep să consume mâncare solidă. Încet, încet, le îngroșăm formula de lapte cu făină de grâne (care început e lapte de vacă, ou crud, zahăr și uneori vitamine), până când devine o mămăligă. Le ascundem acești bulgări prin țarc în scorburi, sub rădăcini, crengi sau în copaci, ca să îi obișnuim să caute mâncarea. Aceeași treabă o facem și cu fagurii de albine, care sunt o delicatesă pentru micuți și pe care îi caută cu mare interes prin țarc. Acest exercițiu îl facem timp de câteva săptămâni, după care puii încep și caută singuri surse naturale de hrană.
Odată ce trec exclusiv la mâncare solidă, scoatem drona la treabă și ne apropiem din ce în ce mai puțin de pui. Drona nu îi deranjează, nici nu o iau în seamă, și le lansăm mâncare în țarc de la 100-150 de metri altitudine. Când mâncarea aterizează, se împrăștie pe o suprafață mare și, în timp ce ursuleții o caută prin pădure, dau și de surse de hrană naturale cum ar fi plante, rădăcini, nevertebrate, mamifere mici și fructe de pădure.
Studiile lui Leonardo Bereczky realizate pe generații anterioare au arătat că dacă urșii au peste 40 de kilograme când pleacă de la noi au șanse mai mari de supraviețuire. De aceea suntem foarte atenți la dieta puilor și la cantitatea de hrană pe care le-o livrăm.
Prin luna iulie transferăm puii în cel de-al doilea țarc, mult mai mare și mai sălbatic și cu surse de hrană naturală mai bogate. Aici puii își petrec și prima iarnă la orfelinat, când își sapă singuri bârlogul în care, de obicei, dorm împreună. Când sunt aici ne apropiem rar de țarc și stăm ascunși destul de mult până îi vedem. Sunt sfioși și deja au simțurile foarte bine dezvoltate.
În cel de-al doilea an de reabilitare, în vară, puii sunt transferați în cel de-al treilea țarc, fără ca ei să ne observe. Țarcurile sunt interconectate prin niște porți pe care le deschidem când ei nu sunt acolo, iar urșii trec de bunăvoie.
Din acest țarc, de obicei, puii vor păși direct în sălbăticie în toamna celui de-al doilea an, tot printr-o poartă deschisă, fără să ne observe. După ce deschidem poarta ei nu o iau la goană prin munți. Se îndepărtează treptat, revin în țarc din când în când, iar în câteva săptămâni dispar. Ei nu sunt captivi la orfelinat. Țarcurile sunt calculate în așa fel încât să le îndeplinească nevoile biologice. Când observăm că au nevoie de mai mult spațiu, îi transferăm în alt țarc și pleacă de la noi când simt ei că e momentul. Așa fac și în sălbăticie. Cam după un an și jumătate, doi, pleacă de lângă mame.
Ai povestit pentru WWF momentul în care ai atins pentru prima dată un pui de urs, care înțeleg că a rămas unul dintre cele mai emoționante din viața ta. Deși e clar că respecți cu sfințenie regulă conform căreia impactul cu ursuleții să fie minimă, îți vine vreodată să îi iei în brațe sau să îi mângâi?
De la bun început am înțeles cât de important este să reduci cât de mult contactul cu puii și nu am avut astfel de impulsuri.
Pentru mine satisfacția vine în momentul în care văd țarcurile goale. Înseamnă că ne-am făcut bine treaba. Am respect pentru specie, iar locul ursului e în sălbăticie. Din moment ce sunt în grija noastră pentru o perioadă relativ scurtă și critică, vreau să mă asigur că de îndată ce părăsesc Orfelinatul de la noi pășesc în sălbăticie urși sănătoși, naturali, care vor supraviețui fără să facă probleme. Asta mă emoționează pe mine, când se fac nevăzuți, dar știu că sunt acolo și poate unii dintre ei mă privesc din desiș.
Când va fi gata observatorul de unde vor putea fi văzuți ursuleții? Ce reguli vor trebui să respecte turiștii care vor dori să vină în vizită?
Depinde foarte mult de vreme. Noi sperăm să îl terminăm cât de repede. Până acum am făcut fundația și am ridicat cam un metru din zid. Zona e destul de inaccesibilă, iar materialele le transportăm greu la locație. Am ales locul unde construim foarte atent, ca să nu deranjăm puii când vom începe să aducem vizitatori. Folosim ce ne oferă natura pentru construcție. Fundația e din piatră, iar în loc de cărămidă, pentru zid, am folosit butuci de lemn din copacii care au căzut peste gardurile electrice.
Până e gata observatorul putem aduce vizitatori să vadă puii prin tehnica „la dibuit”, adică ne furișăm prin pădure și avem câteva locuri de unde putem vedea ursuleții fără ca ei să ne observe. Așa putem duce maxim trei persoane adulte odată. În observator vor încăpea cinci oameni, plus ghidul.
Ca reguli generale pentru vizită avem așa:
Vizita se va face doar pe bază de programare. Vizitatorii să fie echipați corespunzător, de munte, cu bocanci și haine groase, fără haine de fâș. Zgomotul ăla îi face pe urși să fugă de la un kilometru. Să nu se parfumeze și să nu fumeze în ziua vizitei. Să nu fie sub influență băuturilor alcoolice sau a drogurilor. Vizitatorii vor fi nevoiți să își asigure propriul transport, cazarea și masă, dar le putem oferi câteva recomandări în zona dacă e nevoie.
Ce ai vrea ca românii să înțeleagă despre ursuleți și despre urși, în general? Ce putem face să îi protejăm?
Ursul e un animal foarte complex, misterios și inteligent. Are nevoie de spațiu și trebuie respectat, nu temut. Eu cred că dacă vrem să avem urși în țară, în viitor, e nevoie să creștem acceptanța socială față de această specie. Asta înseamnă că toată lumea, de la autorități, la oameni de rând trebuie să lucreze împreună, dacă vrem să avem urși în viitor și să reducem problemele cu care ne confruntăm.
Ce trebuie să facem dacă dăm nas în nas cu ursul (adult)? Dar dacă vedem un pui?
Dacă ești turist și mergi într-o zonă frecventată de urși nu te abate de la traseul turistic, când mergi prin pădure, vorbește normal, fluieră din când în când sau mai lovește câte un copac. Dacă stai la cort, depozitează-ți mâncarea la cel puțin 200 de metri de cort. Nu hrăni niciodată urșii.
Dacă ești crescător de animale, un gard electric pe lângă turma de oi, de exemplu, și câțiva câini specializați, cum e ciobănescul carpatin, o să reducă semnificativ daunele cauzate de urși. În Slovenia, statul a subvenționat achiziția gardurilor electrice și a câinilor și asta a funcționat. Crescătorii pierd mult mai puține animale.
Mai e de lucru la modul în care se depozitează gunoiul în orașe frecventate de urși, la cum trebuie făcut dosarul și cât de repede primești despăgubiri dacă un urs îți produce pagube, și, cred eu, cea mai mare problemă e cum abordează presa situația urșilor de la noi din țară.
În momentul în care ai văzut ursul e important să te îndepărtezi de el. Să vorbești normal, să dai ușor din mâini, să te asiguri că ursul știe că ești acolo. Stai cu fața către urs în timp ce te retragi la pas normal. Niciodată să nu alergi de urs sau să te urci în copac! Dacă se apropie de tine foarte tare și ai la ține un ghiozdan sau un bagaj, aruncă-l în fața ta. Poate că ceea ce l-a atras se află în bagaj sau îi vei distrage atenția până când te retragi suficient. În cazul extrem în care ești atacat, aruncă-te la pământ ghemuiește-te în poziție de fetus cu mâinile încrucișate în spatele gâtului. Ideea e să îți protejezi gâtul și organele vitale.
Te-ai întâlnit sau ai zărit vreodată vreun urs, în afara celor de la adăpost?
De când lucrez la Orfelinat am văzut urși sălbatici de mai multe ori. Într-o noapte mergeam la mașină și aveam lanterna pe cap. La un moment dat am simțit ceva în stânga mea și când am întors capul, la vreo cinci metri, am văzut doi ochi care străluceau. Era un urs destul de mare. L-am auzit cum a tras aer pe nas și a făcut instant cale întoarsă, iar eu mi-am văzut de drum.
Ce exercițiu le-ai recomandă celor care vor să se apropie mai mult de natură?
Vorbind despre natură cu mai mulți oameni care locuiesc la oraș, și nu numai, am constatat că au impresia că ai de urcat munți sau să umbli kilometri întregi prin păduri ca să te conectezi cu natura. Eu zic că e la fel de benefic să mergi pe malul unui râu din apropiere, pe dealul de la periferia orașului sau în parc. Să stea liniștiți și doar să observe cum lucrează natura, neîncetat. E cel mai bun exercițiu, iar dacă ți se face poftă de mai mult sau vrei un loc mai liniștit, treci de bariera de confort și fă excursia aia la care visezi cu ochii deschiși la birou. De multe ori e inconfortabil, neplăcut, chiar dureros să stai în natură, dar spun cu mâna pe inimă că nu am regretat niciodată o plimbare în natură sau o excursie mai lungă. După ce stai câteva ore în frig, ceaiul ăla pe care îl bei la căldurică din casă e de 10 ori mai bun.
Câți donatori aveți în prezent pentru adăpost? La ce sumă ajungeți din donații?
Prin platforma Patreon sunt puțin peste 250 de donatori, care în total donează cam 2.300 de dolari pe lună. Doar mâncarea pentru un pui de urs pe parcursul celor doi ani de reabilitare costă cam 4.000 de dolari. Apoi, o zgardă GPS costă de la 2.000 de euro în sus (până acum, în cadrul proiectului, au fost montate 61). Mai sunt cheltuieli cu îngrijirea medicală a unora dintre pui, echipamente și întreținere. good fake id site În medie avem cam 10 ursuleți noi care au nevoie de ajutorul nostru în fiecare an.
Centrul pentru Reabilitarea Urșilor Orfani este singurul proiect de genul ăsta din Europa. Fără ajutorul nostru puii ar ajunge în grădini zoologice, sanctuare sau ar fi eutanasiați. Noi încercăm să salvăm cât de mulți pui, să dezvoltăm proiectul și ar fi multe lucruri pentru care am avea nevoie de fonduri. Ne-ar prinde bine și o dronă mai mare cu care să ducem mai multă mâncare o dată. Am economisi foarte mult timp cu așa ceva.
