Interviu cu Vlad Cioflec, ranger în rezervația naturală Văcărești: „Noi suntem o specie care trebuie să coopereze”

in Biodiversitate, Interviuri, Slider homepage 23 November 2017352 Views

După ce le arată copiilor cum să agațe un șarpe (veninos) din plastic cu un cârlig de herpetolog și le dă să probeze o mănușă specială, îi duce în Parcul Natural Văcărești. Acolo îi îndeamnă să pună mâna pe broaște sau pe orice reptilă li se mai arată în cale. În 2014 a descoperit șarpele Boa de Nisip (Eryx jaculus), o specie despre se credea că a dispărut de 80 de ani din fauna României. Uneori, își începe ziua de lucru patrulând Delta Văcărești în căutare de braconieri. E herpetolog (studiază amfibieni și reptile), ranger în Parcul Natural Văcărești, birdwatcher, avocat al naturii și blogger. Nu întotdeauna în aceeași ordine.

Vlad Cioflec

foto: Vlad Cioflec

M-am întâlnit cu Vlad Cioflec într-unul dintre birourile Asociației Parcului Natural Văcărești, situat într-un apartament din complexul rezidențial Asmita Gardens. Pe durata interviului, în biroul care era comun, au intrat oameni, au ieșit, au sunat telefoane, s-au trântit uși. Dar Vlad nu și-a pierdut concentrarea. A continuat să-mi răspundă cu răbdare la întrebări.

 

Citeam pe blogul tău despre o întâmplare cu un șarpe de când erai copil și te-au dus părinții la Cetatea Histria, în Constanța. Ai numit-o „vizita care ți-a schimbat destinul”, dar nu îți mai amintești dacă ai văzut șarpele sau nu. Până la urmă, l-ai văzut?

Nu știu ce am văzut, dacă am văzut, eram prea mic, aveam patru ani. Ceva s-a întâmplat acolo și lucrul ăla m-a marcat.

La fel, în Văcărești. Vrem să găsim șerpi cu copiii. Poate găsim, poate nu găsim, nu depinde de noi.

Însă, asta nu ne împiedică să le creăm acea stare de spirit, care m-a marcat pe mine acum 30 și ceva de ani. Ce m-a marcat pe mine? Că s-a speriat lumea, în niciun caz.

Pe mine m-a marcat atunci curiozitatea. Părinții mei nu s-au speriat de un șarpe, au vrut să știe de care e, s-au uitat în stânga, în dreapta, și-au pus întrebări. Mi-au pus, probabil, mie întrebări. A fost o discuție animată și mi-a creat o stare de bine. Șarpele egal stare de bine.

La fel și aici, când plecăm în parc să căutăm un șarpe, hai să învățăm întâi ceva repede despre el, ce facem, cum colaborăm. „-Ce-ai făcut în Văcărești? Ai găsit ceva?” Să zicem că nu. „-Dar te-ai distrat? Da.”

Dacă copilul s-a simțit bine în mijlocul naturii…păi, my work here is done, ca să zic așa. Pentru că de asta ai un parc natural, nu e o rezervație științifică, în care animalele să stea și să nu se întâmple nimic.

Revenind la acel moment.

Categoric, mi-a schimbat destinul. Un copil de patru ani să știe că vrea să devină herpetolog. Nu știam termenul, dar să știe că vrea să lucreze cu șerpi, asta m-a ajutat să am o cale în viață, începând de atunci.

O experiență pozitivă m-a făcut să vreau să fiu biolog. Continuând interacțiunile cu fauna anual, săptămânal, chiar zilnic, în fața blocului cu broaștele râioase, am știut ce școală vreau să fac, ce liceu, ce facultate vreau să urmez, ce studii postuniversitare, ce fel de job îmi doresc, ce fel de blog vreau să am.

Care a fost visul tău de când erai copil?

Să văd toate reptilele și toți amfibienii, simplu. Nu am vrut să am timbre, n-am vrut să am postere, poate doar cu Țestoasele Ninja, care mi-au marcat copilăria, recunosc.

De ce? Pentru că erau interesante. Pentru că toți ceilalți le desconsiderau, doar pentru simplul motiv că nu erau atenți la ele.

Sunt norocos, am reușit să văd tot ce era de văzut. Nu mai alerg acum după cai verzi pe pereți, ci doar îi motivez pe alții să aleagă calea asta în viață, să aibă un obiectiv. Puțini oameni, dacă îi întrebi: ce pasiuni ai? ce obiective ai? ce vrei să faci în viață? Puțini oameni îți pot răspunde dincolo de ziua de mâine, de următoarea factură, de următoarea problemă la serviciu. Dacă toți am avea un punct din ăsta central, dacă ar fi legat de natură, ar fi cu atât mai bine, am trece mai senin prin toate problemele de care ne lovim. Dacă ești optimist, te ajută să vezi părțile bune. Dacă treci cu capul în pământ și încruntat, cam așa o să fie și destinul.

Deci ești un optimist?

Sunt un optimist in-cu-ra-bil. Eu și când mă duc la mall, mă gândesc, oare ce broască o să văd prin parcare, chiar dacă e beton de jur împrejur. Așa de optimist sunt. Și găsesc!

Ai scris la un moment dat că „eu, în căutarea reptilelor și amfibienilor, răstorn bolovani și lespezi cât e ziua de lungă”. De unde determinarea asta?

Ține de mentalitatea copilului în ziua Crăciun. Când vezi mai multe cutii, fiecare are ceva, nu știi cu ce să începi, dar știi că într-o cutie vei găsi tot ce-ți dorești. Nu poți să treci pe lângă ele.

Nu trebuie să pleci la mari depărtări ca să faci niște descoperiri. Poți să te duci în curtea bunicilor, în spatele gardului școlii, într-un parc din București și să faci ceea ce nimeni nu face. Să te uiți unde nimeni nu s-a uitat, să fii primul om, care găsește un triton sub o piatră, în Parcul Cișmigiu.

E vorba de curiozitate?

Și curiozitate. Dar, într-un fel, și să știi la ce să te aștepți, când ai un anumit grad de experiență. Dar, totul pleacă de la curiozitatea asta cu care noi ne naștem. Răspunsurile se află chiar în fața noastră, trebuie doar să ieșim din zona asta de confort, să ne permitem să fim puțin excentrici și ciudați, să sărim gardul și să răsturnăm bolovani.

Așa scapi și de teama vorbitului în public, pentru că dacă ești într-un parc și ai o broască în mână, ai o mulțime de oameni în jurul tău, printre care și polițiști, indiferent de vârstă, trebuie să legi două vorbe.

Cum așa?

Acum vorbesc în public în fiecare zi. Am fost un copil mai timid, introvertit. Eram eu cu animalele mele, mulțumit, știam ce vreau să fac. Dar, în afară de familie și câțiva prieteni, nu erau prea mulți interesați de ceea ce fac. Spuneau că „e un copil, o să depășească faza asta, nu îl băga în seamă”. Dar, uite că…

Dacă îi acorzi șansa unui copil să vorbească despre ceea ce îl pasionează, în momentul în care capătă o super încredere în sine, nu știi care vor fi urmările.

Poate să fie următorul lider în conservarea naturii sau în probleme sociale, dar trebuie să pornească din inimă, fie că e vorba de broaște, o colecție impresionantă de timbre, o chitară. Iar animalele vor avea nevoie de noi avocați. De asta n-am stat cuminte, de asta am răsturnat bolovani.

Data trecută când ne-am întâlnit, mi-ai spus că natura poate schimba relațiile dintre oameni. Cum vine asta? (*Pe Vlad l-am întâlnit la un eveniment organizat de Asociația Parcul Natural Văcărești, când m-am convins că trebuie să-i iau un interviu)

Foarte simplu. Societatea noastră e bazată pe un model darwinist. Asta înseamnă că e o continuă luptă pentru supraviețuire. Te trezești dimineața, trebuie să fii cel mai bun la școală, trebuie să fii primul la serviciu, să ai randament maxim. Tu pentru tine, să iei cea mai mare pâine. Asta denaturează cumva relațiile interumane. Teoretic, noi suntem o specie care trebuie să coopereze, să lucrăm în familii, în triburi, nu solitar.

Nu îți mai pasă de semeni, pentru că seamănul devine un concurent: pentru resurse, pentru hrană, pentru spațiu vital, pentru orice. Și vezi cam cum arată societatea plecând de la modelul ăsta.

Dar…

În momentul în care încep să-ți placă fluturii, buburuzele, șopârlele și ajungi să te implici în studiul lor sau în salvarea, conservarea lor, atunci… Eu mi-am pus timpul la dispoziție, am salvat un șarpe din calea mașinii, o broască căzută într-un canal, o pasăre din mâna unui braconier și, ce să vezi, m-am simțit bine. Am făcut o faptă bună, am salvat pe cineva care avea nevoie de ajutor.

Dacă faci asta un sezon, poate chiar mai puțin de atât, când vei vedea un om, un coleg, un prieten, o rudă, un străin, că are nevoie de ajutorul tău, s-ar putea să fii mai capabil să îl ajuți.

Pe scurt, dacă nu ești indiferent la nevoile mediului, n-o să fii indiferent nici la nevoile sociale. În momentul în care ești implicat în protecția mediului, ești implicat și în problemele sociale și politice.

Crezi că e o problemă că societatea în care trăim e bazată pe competiție?

Categoric. Asta este una dintre hibele societății de astăzi. Copiii în școală, în clase, concurează unul cu celălalt. Viața extrașcolară îți arată că nu competiția, ci colaborarea e cheia.

Părerea mea ca om care a crescut în sistemul comunist -care pe care– este că aici e problema. Am văzut lucrurile astea, le-am trăit pe pielea mea. Deși par că am vreo 15-16 ani, am ceva mai mult, am la rândul meu copil, gestionez lucrurile și văd ce înseamnă când îi pui să lucreze în echipă, să determine o specie, de exemplu. Unul cu determinatorul (n.r. carte pentru identificat specii), unul cu binoclul, parcă sunt mai veseli, mai zâmbitori. E mai bine decât să le spui „hai, cine găsește primul o șopârlă?” și să fugă care încotro, să nu găsească nimeni nimic.

Ce ai făcut înainte să vii în Asociația Parcul Național Văcărești?

Înainte să fiu ranger aici, am fost, să spunem, herpetolog independent. De prin 2007, m-am rupt puțin status quo-ul herpetologilor de la noi.

Eu niciodată nu voi susține un herpetolog care omoară animalele, care le taie degete, care le rupe bucăți de coadă, care tratează animalul fix ca un obiect de studiu și nu-l respectă ca ființă, ca entitate. Așa că, am zis că voi face un alt model de cercetare.

Bineințeles că au fost oameni care au zis: „nu se poate așa ceva, animalul trebuie să stea la borcan, trebuie să ai o probă de coadă, să-i numărm solzii”.

Eu mă duceam în canal să salvez animalele căzute, să nu înghețe, și citeam articole în care un om lua o plasă de baltă, lua sute de animale și le băga în spirt. Eu salvez animalele astea și sunt herpetolog, ei le omoară și se numesc tot herpetologi.

Ceva nu pocnea.

Mi-am dat seama că sunt singurul care are viziunea asta. Am zis, bine, nu-i nicio problemă, n-avem de ce să fim supărați, eu vreau să fac altfel de herpetologie.

Am mai ghidat grupuri de birdwatcheri prin țară, fotografi de natură. Practic, totul a evoluat în jurul animalelor. Dar, nu am avut un statut oficial, o carte de vizită. Cine știa ce fac și cum o fac, știa unde să mă găsească. Cine nu, nu aveam nici timp și nici chef de el.

Vizibilitatea mea a fost generată de astea două mari evenimente, că am făcut ceva ce se credea că este imposibil (n.r. descoperirea Șarpelui Boa de Nisip) și să le vorbesc oamenilor despre șerpi în mijlocul orașului.

Când ai făcut descoperirea șarpelui Boa de Nisip, altcineva îți semnalase specia. Așa este?

Vorba dulce, mult aduce. Întotdeauna am răspuns celor care mi-au scris. „-Vlad, am găsit o broască. – Mă bucur foarte mult pentru tine, e cea mai bună descoperire de până acum!

La un moment dat, îmi spune cineva: „Am găsit asta, ce-i? Păi hai să vedem.” Uite că nu e doar aici, hai să mai căutăm, hai și pe alte dealuri. Și l-am găsit (n.r. șarpele Boa de Nisip).

Însă, totul a plecat de la relația mea cu cei care explorează natura, care sunt niște valori pentru societate. Dacă aș fi fost herpetologul încuiat, închistat, care le știe pe ale lui și nu are chef de nimeni, lucrurile astea bune nu ar fi venit către mine.

Șarpele Boa de Nisip

Șarpele Boa de Nisip (Eryx jaculus) foto: Vlad Cioflec

La un moment dat, ai făcut public numărul tău de telefon, într-o problemă cu șerpii, care tot apăreau prin București.

Când ajungi la statutul ăsta de avocat al șerpilor, toată lumea trebuie să știe că nu mai există delimitare între viață personală și viață profesională. Acum ești cu copilul în parc, peste 20 de minute salvezi un șarpe din curtea unui bloc. Acum ești la o terasă la o cafea, peste o oră ești la TV discutând despre o invazie de șerpi, pe malul unui lac.

Deci, să mă sune. O să mă recunoscă după un cârlig herpetologic albastru și un copil de șapte ani de mână.

De ce te-ai apucat de birdwatching? Spuneai într-un interviu că din cauza unei depresii.

E mult spus, dar nu e nici foarte departe. Decembrie, ianuarie și februarie erau puțin mai delicate pentru reptile. Scoțând animalele astea dragi din ecuație, parcă și psihicul meu a început să aibă de suferit. Când apare lipsa asta a lor bruscă din peisaj, ceva trebuie să se întâmple și, atunci, am zis, ok, ce facem, ce mai găsești tu iarna? Dacă te chinui, găsești. Dar, păsările sunt peste tot.

Dacă ne gândim că păsările se trag din reptile, că păsările reprezintă de fapt supraviețuirea dinozaurilor, iată, ai reptile cu pene iarna și sunt trei sute și ceva. Am făcut trecerea tot pornind de la nevoia de a vedea în fiecare zi un animal, de a căuta ceva nou, de a găsi o specie pe care nimeni nu s-a gândit să o caute.

Mai erau oameni care făceau birdwatching când ai început tu?

Da, erau în București vreo cinci pe care îi cunoșteam. Eu am mai avut tangențe cu birdwatchingul, dar încă nu declanșa ceva în mine. Am fost luat sub aripa unui birdwatcher mai în vârstă, care mi-a făcut un curs intensiv șoc de jumătate de oră. Atunci am băgat la cap tot ce era de băgat la cap despre pescărușii care iernează la noi, de exemplu.

Poți să ajuți prin observația ta specia respectivă. Pornind de la o observație, poți să ajungi în timp la o arie protejată. Sunt puține moduri care îți permit să lași așa o amprentă importantă în lumea care te înconjoară. Birdwatchingul este printre ele.

Dar fascinația pentru Șoimul Dunărean, pe care ți l-ai și tatuat, de unde e?

Eram în Găgăuzia, care e o regiune controlată de separatiști, care face parte din Basarabia, care a fost parte din România. Deci, e ceva adrenalină numai când treci pe acolo. Șoimul Dunărean era o specie dispărută din fauna României. Omul a eliminat toate speciile de Șoim Dunărean. Era un fel de Boa de Nisip al speciilor ăstora, dacă vrei.

În momentul în care l-am văzut, eram cu soția mea, și ea birdwatcher, și cu fiica mea. Nu numai că l-am văzut din mașină, dar am reușit să opresc mașina sub el, pentru că stătea pe o sârmă. Ne-am dat toți jos, l-am observat, copilul l-a văzut foarte bine, a stat la cinci metri de un Șoim Dunărean.

Să ai genul ăsta de interacțiune cu o specie atât de rară și să fii cu copilul lângă tine e ca și cum l-ai văzut pe Moșu’.

Deși am văzut sute de specii de atunci, nimic nu s-a putut apropia de experiența aia, de adrenalina și de emoțiile pozitive de atunci. De asta am spus, în primii 30 de ani din viață, Șoimul Dunărean a fost specia care m-a impresionat până la lacrimi, deci trebuie să-mi fac un tatuaj.

Șoimul Dunărean

Șoimul Dunărean
foto: Vlad Cioflec

 

De ce ți-ai asumat rolul de avocat al naturii?

Deși toată lumea urăște avocații, m-am trezit în postura asta, pentru că nu și-a mai asumat-o nimeni. Cel puțin, nu public. Mulți, în ceea ce privește birdwatchingul și herpetologia, au o atitudine: „da, fac și asta, dar, de fapt, eu sunt medic, asta mă reprezintă pe mine”.

Eu fără animalele astea nu pot să exist și animalele astea încep să aibă probleme din cauza oamenilor. E momentul ca cineva să spună: „băi fraților, hai să facem mai mult pentru ele.” Nu sunt doar niște grafice, niște rapoarte de mediu, sunt o parte din viața noastră, pot fi prietenii noștri, cum e în cazul meu.

Dacă noi nu începem să fim vocali în ceea ce privește problema braconajului, n-o să-i pese nimănui. Dacă nu o faci tu, statul român nu o va face. Nu aștepta de la nu știu ce organizație sau centru de cercetări să o facă, pentru că ele trăiesc dintr-o remunerație.

În statele mai civilizate, ai în media niște personalități. Ai un David Attenborough (n.r. cercetător naturalist britanic), ai, să spunem, un Jeff Corwin (n.r. biolog) în Statele Unite, un Steve Irwin în Australia, odihnească-se în pace. De ce sunt atât de puțini, că poți să-i numeri pe degete și noi nu am fost în stare să producem așa ceva? Păi, hai să depășim momentul și să avem și noi niște oameni, care respiră și trăiesc pentru binele animalelor.

De ce este țestoasa marină peste Șoimul Dunărean și peste Șarpele Boa de Nisip? Tu ai zis asta.

Da, așa e. E legat de optimismul meu incurabil. Pentru că în România mai fusese una (n.r. țestoasa marină) în 1968, pe 14 aprilie. Toată lumea spunea: „Vlad, eu știu că tu vrei să vezi tot ce mișcă în România și e de apreciat. Însă, țestoasele astea o duc din ce în ce mai rău și a crescut traficul în strâmtori, ascultă-ne pe noi că suntem specialiști și avem și diplome”. De parcă eu n-aveam. Dar, am continuat să sper că specia asta atât de rară va veni și la noi. Trebuie să existe o armonie a universului.

Bun, trebuie doar să așteptăm și să nu-i ascultăm pe cei care spun că nu se poate.

Nu se poate să faci un Parc Natural în București, până la urmă. Nu se poate să găsești Boa, pentru că scrie că a dispărut acum 80 de ani. La fel și cu țestoasa asta. Toată lumea zicea că nu se poate, nu se poate, nu se poate. Uite că a venit.

În aprilie am spus public că specia asta o să apară și, în același an (n.r. 9 septembrie 2016), a venit. În momentul de față, este cea mai rară specie din fauna României, pe care eu am văzut-o, un singur exemplar. Deci, șerpi Boa, despre care în majoritatea cărților scrie că au dispărut, am văzut zeci. Ca țestoasa asta am văzut una singură.

Țestoasa Marină (Caretta caretta)

Țestoasa Marină (Caretta caretta)
foto: Vlad Cioflec

Cât de greu a fost să o vezi, ce a presupus?

Să mă sui în mașină și să mă duc din București la Constanța. Numai că, în momentul în care ea a sosit în România, eu nu eram în țară. A trebuit să vin din Basarabia la București, să dorm câteva ore. Pe urmă, să îmi iau partenerul de expediție și fetița lui și să mergem la Constanța.

Și știai locul exact?

Ea a fost ținută câteva zile la Delfinariul din Constanța. Problema e mai mare. A avut niște leziuni superficiale și au ținut-o să vadă, moare, nu moare, o împăiem și o punem la muzeu, era foarte în dubiu starea ei.

Am venit, am văzut-o, a fost superbă. Am insistat pentru eliberarea ei. A fost o ceartă în lumea herpetologică românească. Să o ținem, să îi dăm drumul, să o ducem în altă țară, ce să facem? Fiecare avea opinii strict personale, mai puțin bazate pe dovezi științifice, și a fost la un moment dat o bătălie a orgoliilor. Dar, important este că țestoasa a plecat sănătoasă, nu a mai fost ținută prizonieră. O să trăiască sute de ani și poate se va mai întoarce pentru a fi văzută. Acum voi ști, pentru că are un microcip. Dar acum avem și specia pozată pentru cartea la care lucrăm.

Ce carte?

E o carte despre reptilele și amfibienii din România (n.r. Reptilele și Amfibienii din România). Dacă există un ghid de păsări și ai văzut un porumbel mai ciudat și vrei să-l cauți în carte, vreau să fac așa ceva pentru broaștele și țestoasele de la noi, dar e greu să scoți o carte în România.

Dar ai mai contribuit la o carte…

Da, un ghid de birdwatching pentru începători, pentru păsările din sudul României (n.r. Păsări din lunca și Delta Dunării).

Susții că descoperirile de noi specii se pot face și în oraș.

Noi trăim cu impresia că natura e undeva departe și că trebuie să călătorești mult ca să vezi animalul. Nimic mai fals. Animalele astea se mișcă, au o dinamică, care ne scapă de cele mai multe ori.

Uite, un exemplu. Eram cu fiica mea, aveam zi de lego. Fascinația noastră pentru lego este proverbială. O ploaie sănătoasă și, brusc, un telefon.

Avem un șarpe, vă rog să ne ajutați. Sunt în cartierul Crângași, e cafeniu, e negricios, n-am mai văzut așa ceva.”

Am luat copilul, uneltele, m-am suit într-un taxi, am ajuns acolo. Și, ce să vezi, am dat de un Șarpe de Alun. Specia asta a fost declarată dispărută din fauna Bucureștiului de vreo 10-15 ani, odată cu defrișarea pădurii Băneasa.

Dar, ia uite, am găsit un Șarpe de Alun în cu totul altă parte a Bucureștiului, într-un habitat absolut atipic, sănătos, voinic. Nu e puțin lucru.

Șarpe de alun

Șarpe de alun (Coronella austriaca)
foto: Vlad Cioflec

Cum e când pasiunea devine stil de viață?

În momentul în care faci asta, ai devenit responsabil. Vrei nu vrei, greșelile tale vor fi taxate de 10 ori mai scump. Prin urmare, nu îmi permit să greșesc vreo identificare a unei specii, pentru că în momentul în care am greșit și am spus că țestoasa asta e de un fel sau că pasărea aia e mai rară decât cealaltă, toată reputația mea va avea de suferit.

Când pasiunea îți devine stil de viață, trebuie să fii foarte sigur că asta ți-ai dorit și să știi că munca de acolo începe, pentru că trebuie să te menții la nivelul de reper pentru cei mai puțin experimentați decât tine.

Ai întâmpinat greutăți din partea cunoscuților tăi din cauza pasiunii?

Da, adevărul ăsta e. Pentru că unii au înțeles ce vreau eu, unii nu au ințeles ce vreau eu. Prietenii, apropiații s-au cernut de la an, la an, până a rămas un nucleu dur în jurul meu, de membri ai familiei și de prieteni apropiați.

Au fost mulți care s-au opus ideii de a face field herping, de a face birdwatching ca un mod de viață.

Dar, observi, am spus la trecut: au fost.

Ce idei preconcepute are lumea despre tine?

Când văd un tip ras în cap, cu tatuaje și cu șerpi în mână, o să zică „băi, ăsta e cel mai ciudat, rău și neprietenos tip pe care aș putea să-l cunosc vreodată. Nu știu ce-aș putea să discut cu el.”

Sau că sunt un tip foarte copilăros. Astea sunt cele două mari idei preconcepute în ceea ce mă privește.

Sau că nu sunt nici una, nici alta. „Unde-i omu’ ăla cu șerpii, că-l văd doar pe tipu’ ăsta mic aici, care zâmbește. Cine este?!

Vlad Cioflec este și membru al Societății Ornitologice Române (SOR). Dacă aveți întrebări despre șerpi și păsări, îl puteți găsi și pe blogul său.

Echipament de herpetolog

Vlad, echipat cu mănușa și cârligul de herpetolog
foto: Vlad Cioflec

 

 

Comentarii

comentarii